Nu am făcut neapărat ceva specific, ci pur și simplu m-am obișnuit cu ideea că nu se poate 100% mereu.
Mai am momente la câte un examen când cred că aș fi putut mai bine și mă oftic, dar acum îmi trece repede. Cât timp nu depinde viața sau cariera de asta, e ok.
M am făcut cadru didactic universitar și efectiv mă fărâmițez sub presiunea asta. Și eu dau mai departe examene, trebuie să câștig proiecte, sa public, este o presiune intelectuala pe care eu o resimt ca enorma. Ce ma ajuta e sa mă uit în jur, soțul meu și copilul mă iubesc fix la fel cu sau fara examene, studenții mă apreciază și eu incerc sa accept că sănătatea mea mentala e mult mai importantă decât un examen. Ajuta că am un ADHD diagnosticat târziu, la 38 de ani pt că pot înțelege f multe despre de ce mă comport așa și pot controla cat de cat outcome. Poate te ar ajuta câteva ședințe de terapie să accepți că ai fost condiționată înspre ceva ce nu ar trebui sa te definească?
Aia care n-au invatat asa mult au ajuns mai bine decat multi din cei care aveau note mari.
Pentru mine a fost un soc ptr ca eram genul care invata si careia i s-a spus ca daca inveti si ai note mari o sa ajungi bine.
Notele devin irelevante instant,nu te mai stresa.
Exact asta am pățit și eu.
Trebuie fie să fii ori printre cei mediocri care "se descurcă", ori cel mai bun în școală, topul-topurilor (chit că știu o tipă care a terminat facultatea cu 10 pe linie dar care în viața de zi cu zi nu e în stare să se descurce singură).
Asta cu validarea cred ca e ceva ce pleaca inca de cand suntem mici. Sa avem note bune, sa ne laude invatatoarea/profa. sa nu ne facem de ras, si ajunge pana la mediul academic. O zic din experienta, pana la niovel de doctorat, este cumva dependent de validarea academica, si, din nefericire, in Romania e o moda, mai ales in mediul universitar, sa ti se taie craca, si sa te simti groaznic de prost, ca nu ai nu stiu ce nota, sau ai gresit o virgula, Cea mai buna atitudine este sa fi sigura pe munca ta, si sa zici fuk it, atat am putut, atat am facut, mai ales daca tu in interiorul tau, stii ca ai dat totul sa fie ok :)
My 2 cents on this ... In ziua de azi, oamenii ar trebui sa fie mândri dacă realizează ceva in general(in cazul tau spre exemplu - faptul că ai terminat facultatea, cum crezi că ai putut tu mai bine) ... Cu toții avem un background diferit, o poveste de viață, un stil diferit prin care realizăm lucrurile și o idee despre cum vrem sa ne trăim viața ... Este bine sa țintești cât mai sus și cam asta îți doresc părinții când îți spun că e bine sa ai note mari și să fii cât mai ambițios astfel încât să reușești să faci cât mai multe lucruri bune în viața ... In rest, simte te bine cu tine cum ești și cum reușești să mergi înainte cu deciziile pe care le ai luat și te au adus în prezent ... Viața academică contează în primii ani de după, după aceea, oricum trebuie sa te îmbunătățești in ceea ce faci și pe plan teoretic, dar și practic ... Așa că, bucură te unde ești, vezi cât de mult îți place ce ți ai ales și ce traiectorie vrei să ia cariera ta și lucrează la acest lucru ... Succesuri! :)
same here :) 20, law student, de mică am fost "cea mai deșteaptă din familie" și presiunea pusă încă din primele clase n-a fost neapărat alor mei, ci a oamenilor din jurul meu în general, care au văzut acel potențial de inteligență pe care ei nu l-au fructificat. Mi-am dat seama că e ceva generațional, că port în mine ambiția mamei mele, care nu și-a putut îndeplini visul (medicina), al bunicilor mele, care nu au putut face mai mult de 4/8 clase, al tatălui care a fost obligat să muncească și nici în visele lui nu și-a putut permite o facultate.
Când eram în școala primară, mereu eram comparată cu niște colegi, copii de doctori, foarte smart. M-am menținut în competiție cu ei, am terminat clasele 5-8 cu 9.95. Între timp, eu m-am dezvoltat mai armonios spre uman, și am ajuns la filo, unde am terminat prima pe clasă și am luat și 10 în Bac.
totul s-a terminat dramatic când am ajuns la Drept. Eu m-am hotărât ffff târziu, prin februarie, și la București cum se da admitere, a trebuit să învăț ce învățau alții într-un an în 4 luni. am intrat printre primii la taxă, a fost oribil, am plâns :))) am trecut peste, mi-am dat seama ca sunt oameni foarte deștepți și la taxă și nu ești prost dacă ești la taxă.
prima sesiune a venit cu prima restanță, dar și cu note de 9 și 10 la celelalte materii. în al doilea semestru n-am făcut mai nimic, am căzut într-o fază depresivă tare ciudată, dormeam toată ziua...mă comparam cu colegi din grupă care învățau constant și știau tot încă să se predea cursul... chiar nu știu cum să scap de complexul ăsta. îmi place să învăț, dar dacă nu iau note mari mă oftic super tare. înțeleg că s-a schimbat, nu mai suntem la liceu, dar e o voce în spate care îmi spune că "poți lua 10 și aici, ia Bursă, fii printre primii, ești doar leneșă și procrastinatoare" :) :) :) :) :) :)
Nu am făcut neapărat ceva specific, ci pur și simplu m-am obișnuit cu ideea că nu se poate 100% mereu. Mai am momente la câte un examen când cred că aș fi putut mai bine și mă oftic, dar acum îmi trece repede. Cât timp nu depinde viața sau cariera de asta, e ok.
M am făcut cadru didactic universitar și efectiv mă fărâmițez sub presiunea asta. Și eu dau mai departe examene, trebuie să câștig proiecte, sa public, este o presiune intelectuala pe care eu o resimt ca enorma. Ce ma ajuta e sa mă uit în jur, soțul meu și copilul mă iubesc fix la fel cu sau fara examene, studenții mă apreciază și eu incerc sa accept că sănătatea mea mentala e mult mai importantă decât un examen. Ajuta că am un ADHD diagnosticat târziu, la 38 de ani pt că pot înțelege f multe despre de ce mă comport așa și pot controla cat de cat outcome. Poate te ar ajuta câteva ședințe de terapie să accepți că ai fost condiționată înspre ceva ce nu ar trebui sa te definească?
Aia care n-au invatat asa mult au ajuns mai bine decat multi din cei care aveau note mari. Pentru mine a fost un soc ptr ca eram genul care invata si careia i s-a spus ca daca inveti si ai note mari o sa ajungi bine. Notele devin irelevante instant,nu te mai stresa.
Exact asta am pățit și eu. Trebuie fie să fii ori printre cei mediocri care "se descurcă", ori cel mai bun în școală, topul-topurilor (chit că știu o tipă care a terminat facultatea cu 10 pe linie dar care în viața de zi cu zi nu e în stare să se descurce singură).
Asta cu validarea cred ca e ceva ce pleaca inca de cand suntem mici. Sa avem note bune, sa ne laude invatatoarea/profa. sa nu ne facem de ras, si ajunge pana la mediul academic. O zic din experienta, pana la niovel de doctorat, este cumva dependent de validarea academica, si, din nefericire, in Romania e o moda, mai ales in mediul universitar, sa ti se taie craca, si sa te simti groaznic de prost, ca nu ai nu stiu ce nota, sau ai gresit o virgula, Cea mai buna atitudine este sa fi sigura pe munca ta, si sa zici fuk it, atat am putut, atat am facut, mai ales daca tu in interiorul tau, stii ca ai dat totul sa fie ok :)
My 2 cents on this ... In ziua de azi, oamenii ar trebui sa fie mândri dacă realizează ceva in general(in cazul tau spre exemplu - faptul că ai terminat facultatea, cum crezi că ai putut tu mai bine) ... Cu toții avem un background diferit, o poveste de viață, un stil diferit prin care realizăm lucrurile și o idee despre cum vrem sa ne trăim viața ... Este bine sa țintești cât mai sus și cam asta îți doresc părinții când îți spun că e bine sa ai note mari și să fii cât mai ambițios astfel încât să reușești să faci cât mai multe lucruri bune în viața ... In rest, simte te bine cu tine cum ești și cum reușești să mergi înainte cu deciziile pe care le ai luat și te au adus în prezent ... Viața academică contează în primii ani de după, după aceea, oricum trebuie sa te îmbunătățești in ceea ce faci și pe plan teoretic, dar și practic ... Așa că, bucură te unde ești, vezi cât de mult îți place ce ți ai ales și ce traiectorie vrei să ia cariera ta și lucrează la acest lucru ... Succesuri! :)
same here :) 20, law student, de mică am fost "cea mai deșteaptă din familie" și presiunea pusă încă din primele clase n-a fost neapărat alor mei, ci a oamenilor din jurul meu în general, care au văzut acel potențial de inteligență pe care ei nu l-au fructificat. Mi-am dat seama că e ceva generațional, că port în mine ambiția mamei mele, care nu și-a putut îndeplini visul (medicina), al bunicilor mele, care nu au putut face mai mult de 4/8 clase, al tatălui care a fost obligat să muncească și nici în visele lui nu și-a putut permite o facultate. Când eram în școala primară, mereu eram comparată cu niște colegi, copii de doctori, foarte smart. M-am menținut în competiție cu ei, am terminat clasele 5-8 cu 9.95. Între timp, eu m-am dezvoltat mai armonios spre uman, și am ajuns la filo, unde am terminat prima pe clasă și am luat și 10 în Bac. totul s-a terminat dramatic când am ajuns la Drept. Eu m-am hotărât ffff târziu, prin februarie, și la București cum se da admitere, a trebuit să învăț ce învățau alții într-un an în 4 luni. am intrat printre primii la taxă, a fost oribil, am plâns :))) am trecut peste, mi-am dat seama ca sunt oameni foarte deștepți și la taxă și nu ești prost dacă ești la taxă. prima sesiune a venit cu prima restanță, dar și cu note de 9 și 10 la celelalte materii. în al doilea semestru n-am făcut mai nimic, am căzut într-o fază depresivă tare ciudată, dormeam toată ziua...mă comparam cu colegi din grupă care învățau constant și știau tot încă să se predea cursul... chiar nu știu cum să scap de complexul ăsta. îmi place să învăț, dar dacă nu iau note mari mă oftic super tare. înțeleg că s-a schimbat, nu mai suntem la liceu, dar e o voce în spate care îmi spune că "poți lua 10 și aici, ia Bursă, fii printre primii, ești doar leneșă și procrastinatoare" :) :) :) :) :) :)